Nu am mai postat de mult pe aici, știu. Tocmai de aia sper să vă placă povestea mea. Reală!
1 Mai, Capitala goală. Eu acasă, fără planuri anul ăsta.
Am decis să fac o plimbare prin cartier și văd, într-un colț de stradă o șandrama nouă. Mâncare filipineză,cool! Genială. Chiar recomand, însă despre ei eventual cu altă ocazie.
Cât îmi așteptam mâncărica, am zis să ies, mai ales că localul avea 2 pe 2 mp,abia dacă aveai loc să intri acolo.
Dintro dată prin fața mea trec doi moșneguți. Păreau cuplu, soț și soție. Îmbrăcați bine, joviali, păreau puși pe treabă, ca și cum aveau un scop.
El cu pălărie, ochelari de vedere pe ochi, cămașă și jeansi cu bretele atașate. Ea într-o rochie vaporoasă, de vară, amândoi oarecum trași de spate și gârboviți, pe la vreo 80 de ani dar cu un aer superior, i-aș zice cumva detașat.
Fiind sărbătoare, iar Bucureștiul fiind gol, mi-am zis că trebuie să fie ceva turiști străini, veniți într-o mini-vacanță, să admire plaiurile mioritice, ieșiți și ei la o plimbare, într-o zi frumoasă, călduroasă, de primăvară, numai bună pentru așa ceva. Și îmi văd în continuare de scroll-at prin telefon, cât îmi așteptam mâncarea.
Ei merg mai departe în drumul lor și nu mai bag în seamă imaginea. Ce mă frapase, totuși, era că el ținea în mâna dreaptă un trabuc aprins, fumegând, al cărui miros mă lovise(paradoxal, eu fiind fumător), drept în nări, când trecuseră pe lângă mine. După ceva timp îmi vine comanda și mă îndrept și eu, agale dar înfometat, spre casă.
Dau să traversez strada, iar pe trecerea de pietoni, din sensul opus văd o mamă cu o fetiță, probabil fiică-sa, chicotind nevoie mare, veselie "groaznică"și o aud dintr-o dată pe aia mică zicând ceva neinteligibil, din care prind doar atât : "Pârț!". Și iar râd împreună în gura mare, pe trecerea de pietoni.
Îmi zic, hmm, ce lume ciudată, dar îmi văd în continuare de drum.
Pe trotoarul adiacent trecerii de pietoni și de pe care tocmai ieșise familia veselă mai sus menționată, undeva în depărtare, la vreo 40 de m îmi regăsesc moșneguții de mai devreme, turiștii străini din fața restaurantului cu mâncare filipineză. Se îndreptau spre oraș, mergând agale, aproape oprindu-se și îi aud chicotind și pe ei. Total neperturbat de acest concurs bizar de împrejurări, îmi văd de drumul meu spre casă, admirând peisajul și căldura soarelui prin ochelarii fumurii, dar grăbind ușor pasul, de foame ce mi-era.
Recuperând din distanță, încep să mă apropii din ce în ce mai tare de cuplul octagenar, suficient cât să fiu în imediata lor apropiere, auzindu-i ce vorbesc, dar fără să disting mare lucru. Ceva totuși îmi captează atenția la ei, poate felul in care se purtau unul cu celălalt, intim, drăgăstos, poate propria nostalgie a unui "pipe-dream" mereu închipuit și niciodată înfăptuit, de a fi cu cineva și a prinde bătrânețile împreună așa ca ei.
Dar moșneagul are grijă sa mă trezească abrupt, brutal și complet pe neașteptate din reverie, fără să fi observat că mă apropiasem suficient de mult de ei încât să îi și depășesc, la un moment dat pe trotuar. Cum?
Aud dintr-o odată "pââârț!" de zici că voia să rupă jeanșii cu totul, de să-i sară și bretelele alea atașate lor!
Pentru o clipă, șocat, dar continuându-mi mersul, mi-am zis că nu-i adevărat. Nu, n-are cum! Cuplul ăsta de moșnegi simpatici, străini, să fi făcut așa ceva, în miezul zilei, în public?! Imposibil. Și îl văd că întoarce capul spre mine, mă vede că eram la câțiva metri în spatele lor, realizează că fusesem martor la toată scena și întoarce privirea spre soție, se uită și ea la mine, iar dintr-o dată izbucnesc într-un râs rușinat, dar cu poftă amândoi. Și își continuă drumul spre oraș.
Știți replicile alea celebre din filme care încep cu: "It was in that exact moment that,...."? Ei, fix așa am pățit și eu.
Abia în acel moment mi-am dat seama, într-o fracțiune de secundă, că omuleții mei făcuseră, fix la fel, cu câteva minute inainte și cu familia întâlnită pe trecerea de pietoni, de aceea fetița chicotea și o auzisem zicându-i doar "Pârț!"mamei sale, mai devreme și că de fapt, indiferent de ce îl deranja intestinal sau nu pe moșneagul cu trabuc, cuplul în vârstă se distra de minune pe seama trecătorilor pe lângă care trecuseră, subsemnatul inclusiv, poluâdu-i sonor(cel puțin) și făcându-i să se întrebe dacă nu cumva au halucinații, într-o zi frumoasă, de primăvară, la o plimbare banală, prin cartier.
Deja, în punctul ăsta toata scena era.."out in the open", eu mă simțeam penibil(tot eu!) și voiam să ajung cât mai repede acasă și să uit toată tărășenia, după ce aș fi așteptat să îmi treacă sila și greața, suficient cât să pot să fac ce plănuisem, să pot mânca prânzul.
Mă apropiasem de ei, îi depășesc, le simt privirile lovindu-mă ca un baros în ceafă, se dau la o parte ca să îmi faca loc și îi aud vorbind în șoaptă și chicotind cu poftă în urma mea.
Mai fac puțini pași, ajunsesem deja pe strada mea și reflectez mai atent la ce tocmai se întâmplase, încercând să dau totuși un sens, întregii scene penibile. Îmi surprind chipul zâmbind, în reflecția unui geam de mașină și mă întreb de ce. Ce mă face să găsesc amuzant, în toate astea? Moșnegii ăștia, îmi zic, tocmai mi-au dat o lecție. De viață, de iubire. Să vă explic de ce.
Lăsând la o parte tenta tabu a momentului în sine, latura negativă a unui comportament care încalcă și bunele maniere și tot, care fără doar și poate e acolo și nu e de recomandat, am încercat să privesc imaginea de ansamblu. Să rețin privirea din ochii lor, când se uitau unul la celălalt, prin prisma principalilor actori, candoarea pe care am văzut-o acolo, dorința de a împărtăși, crea acel moment cu partenerul tău, de o viață, împreună cu care ai trecut probabil prin momente inimaginabile, cele mai penibile, nenorocite situații și totuși viața v-a cruțat. Erau aici, într-o zi superbă de primăvară, într-un oraș nou pentru ei și se bucurau de tot!
Pentru ei, era într-adevăr, sărbătoare. Își sărbătoreau viețile, iubirea, parteneriatul. Da, putem chestiona metoda, sigur, dar ideea rămâne!
Ce înseamnă iubirea? Aș pleda la infinit, cu astfel de povești, că asta și nimic altceva. Nu croaziere pe ocean, nu Lamborghini la poartă, nici sex sălbatic cu vedete porno. Nu, oamenii ăștia s-au prins. Ei știau ceva ce mie și altora ca mine ne scapă. Și au făcut tot posibilul, întreaga viață să nu piardă acel"ceva". De aia au fost în stare să îmi ofere această lecție, mie, azi. Altfel nu ar fi fost posibil și nu se mai întâmpla.
Fiți buni unul cu altul și iubiți-vă mult.
