Viața ca într-un joc

E adevarat ca exista un timp si un loc pentru toate sub soare;la fel de adevarat e ca lucrurile nu ni se intampla,pur si simplu,ci exista acolo un motiv in spate pe undeva.Dar viata decurge mai degraba ca un RTS(Real time strategy),nu e un TBS(Turn-based strategy).Lucrurile se petrec simultan si in paralel,in acelasi timp si nu avem (prea mult)timp de gandire,nu putem pune pauza,iar de cele mai multe ori,nici da save and load again,de fiecare data cand scenariul nu decurge conform dorintelor,nevoilor,asteptarilor.Si chiar si atunci cand poti sa o iei de la capat,tot timpul va trebuie sa iti calci inapoi pe urme si sa nu repeti aceeasi greseala care te adusese initial in acel punct.Deciziile se iau sau se pierd in iuresul actiunii,gradul e setat pe expert,deci ai face bine sa te descurci.Regulile sunt clare,dar alti jucatori au descoperit cum sa triseze.Si vor profita,chiar daca tu alegi sa ramai integru"and play by the book".De cate ori accepti infrangerea si recunoasterea limitelor,pana cand spui stop,ies din joc?

Text repostat,de acum fix 2 ani,aici.

Flirt sau flit?

In aceste vremuri incerte desigur,se putea gasi un subiect mai pertinent de discutat.Dar aveți răbdare cu mine,întrucât sunt in urma cu scrisul,iar acesta mă frământă de ceva vreme deja,neștiind in ce forma sa il pun.

Am sa incep prin a spune ca acest text nu se vrea a fi asociat cu ideile de sexist,misogin,ori care sa pună femeile într-o altă lumină decât cea realistă si obiectivă,fiind mai degrabă o radiografie a lumii in care trăim,dar cu precădere a spațiului virtual si a felului in care noi interacționăm aici,unii cu ceilalți.

De cate ori vi s-a întâmplat sa fiti abordati pe aici,de indivizi sau individe necunoscute care veneau cu tot felul de propuneri,mai mult sau mai putin indecente,mai mult sau mai puțin plăcute?E un fiasco,oricât de amabil ai incerca sa fii,nu-i așa?

Bun,ca e in online,ori pe strada sau la supermarket cred ca e limpede ca a fi abordat(a),pe nepusa masă,de necunoscuți,pentru motive ilicite sau non-esentiale,care nu pot fi considerate de bun-simt e cel putin nepoliticos.Ni s-a întâmplat tuturor si expedierea acestor comportamente e justificata.

Insa ce se întâmplă când frecventa acestora,in special aici,in online,o depășește cu mult pe cea a interacțiunilor normale,necesare sau plăcute?De cele mai multe ori devenim agasați si recalcitranți,ușor irascibili.

Ce e mai grav e ca începem să fim așa si cu ceilalți,ba chiar sa incepem sa credem într-un fel de conspirație (divina sau de alta natura),ca cineva,ca lumea complotează împotriva noastră,karma, Dumnezeu sau ca "varul Zucky"ne "trimit"numai dezaxați si netrebnice, ca întreaga omenire, deci, pe cale de consecință e compusa numai din astfel de dubioși. Adica, pe scurt, in mintea noastră se produce un de-click, rațiunea ia un repaus, judecata limpede se suspendă si intervine prejudecata. Si de aici încolo, pana a deveni propriul detectiv, polițist, judecător si calau al fiecărui om care ne iese in cale e doar un pas.

Independent de celelalte lucruri din viața noastră, punem acest nou descoperit, nealterabil si univoc adevăr deoparte, într-un alt sertăraș al mintii noastre, liniștiți ca "am descoperit America"si viața ne-a"mai dat o lecție". Si nu ne întrebăm nicio secunda de ce o facem, daca procedam corect sau cum va arata viata noastră si percepția asupra lumii si a oamenilor de acum încolo.

In ani si ani de interacțiuni, aici, in online si aiurea, am văzut-o întâmplându-se si am simțit-o si eu pe propria piele de nenumărate ori. Asta spune ceva despre mine sau mai degrabă despre acei oameni?

Dar ce e mai atroce? Sa judeci un om, cu riscul (mare, din cate observ eu, deoarece "busola"ta e defazata rău) de a-l judeca si percepe greșit? Sau sa iti păstrezi zona ta de confort nealterată, indiferent cum arata ea si cat de tare te minți ca ar fi una confortabila, buna si dreapta? Cat de important e pentru tine subiectivismul, in general? Dar empatia? Dar rațiunea?!

Sunt toate întrebări pe care eu consider ca fiecare ar trebui sa ni le punem, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ia naștere un nou fenomen, mai ales aici in online(care fie vorba intre noi, nu mai e de mult un spatiu de socializare, ci de însingurare - dar pe tema asta, un alt blog, cu alta ocazie) : acela de mutilare si mătrășire a relațiilor umane in societate. Sau mai degrabă de auto-mutilare, pentru ca uitam ca raul tot noua ni-l facem, de fapt, fie ca vorbim despre noi, ca specie umana sau noi, individul care face parte din ea.

https://www.facebook.com/watch/?v=3281288988589567

Ridicolul de a fi uman

Un artist cugetând la futilitatea si neverosimilul urărilor acelea trase la indigo,de pe aceasta...rețea de socializare. Si nu numai,evident,inclusiv in realitate.

Citindu-i postarea,evident ca m-am dus cu gândul la propriul...moment in care voi fi in centrul atentiei.La faptul ca anul acesta va fi diferit de ceilalți ani.La...multe.

In definitiv,e vorba despre teoria formelor fara fond,nu-i așa?

Pentru adepții formei,e un moment de glorie,de definire chiar si culegere a laurilor de peste an,indiferent cat de false sunt urările sau de artificiale.Pentru ei,poate cel mai important moment din an, reușesc sa se definească pe sine,ca indivizi,ca oameni,in functie de validarea socială pe care o primesc(sau nu),de ziua lor de naștere.

Mi se pare fascinant...si totodată lamentabil,jalnic,scabros aproape.

Pe de alta parte ignoranța umana,ca parte a naturii umane per total,tot timpul m-a fascinat,insa eșuez sa inteleg substanta ideii,conceptului in sine.

Si așa ajungem la cei care admira fondul,mai degraba.Ca distinsul artist pe care il citez mai jos,ca si subsemnatul, pentru noi, toată șarada asta din jurul noțiunii de sărbătorire a zilei de naștere pe o rețea de socializare,care nu mai e de mult timp așa ceva,pare ruptă din "D-ale Carnavalului"direct.Un spectacol trist,pus in scena de un regizor ieșit de la balamuc,interpretat de actori beți, incompetenți și rupți si ei de realitate intratat încât frizează tragi-comicul.Pentru ce?Care-i scopul?Așa de mult contează aparențele?Paradoxal,da...

Ne definim lumea in care trăim prin ceea ce facem in fiecare zi,rutina noastră zilnica,este,ad literam, viata si sensul ei.Oare când vom înțelege ca nu e suficient?Ca greșim?Ca suntem ridicoli?

Chapeux si pe mai târziu.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=4535531279838649&id=524935094231641

1 martie

Un articol de opinie foarte bun,curajos,temerar.Scris de ziua femeii,de către o femeie.De admirat.

Spicuiesc: "Lupta pentru egalitatea între sexe a anulat dreptul la vulnerabilitate, aruncând emoțiile în derizoriu și promovând ca model social imaginea femeii atotputernice, care se ia la trântă cu bărbații pentru posturi de management, care naște pe drumul spre birou și își înțarcă pruncii la 2 luni ca să revină pe baricade la muncă. "

Cate dintre voi gândesc așa?Da,la voi,reprezentantele sexului frumos ma gândesc!

Când veti realiza ca moda asta e doar atat,o moda si ca nu trebuie sa va luptați cu fiecare bărbat care va iese in cale pentru orice prostie,in spiritul unei idei care tot vouă va face rău,pana la urma?De ce abuzați de o idee,absolut salutara si buna,in esenta ei?Pentru ca aveți un orgoliu nemăsurat si sunteți confuze si voi?

O ideologie,oricare ar fi ea,nu poate si nu trebuie(si aici ma adresez si bărbaților)sa intervina in chestii care (obișnuiau sa fie,ca si aici e o întreagă discuție),sfinte:familia,armonia in cuplu,atmosfera de acasă ,cu responsabilitățile,dar si beneficiile lor.

De ce repetați greșelile bărbaților,de acum 20-30 de ani sau mai mult?De ce repetați greșelile părinților nostri?!

https://republica.ro/femeia-puternica-si-alte-bazaconii-mi-am-petrecut-ultimii-41-de-ani-de-viata-primind-acelasi-sfat-din

Ghosting

Un subiect despre care am vrut sa vorbesc de ceva vreme.Unul care am văzut ca ia amploare ,mai ales aici,in online si mai ales in ultimii ani.Chiar asa:Cum ne despărțim de cineva?

Sau de fapt ne rezumam la a face asta doar in cazul despartirilor?Ei bine,nu,o facem si cu necunoscuti,doar pentru ca "ne agaseaza".Asta mi se pare chiar mai cinic,mai sinistru.

Pai suntem catastrofali la multe alte capitole,mult mai importante în viață, deci mai ales în așa ceva de ce nu am fi la fel,nu?

Fenomenul de ghosting a apărut,fara îndoiala,ca rezultat al acelorași frici care ne paralizează viața si pe alte paliere ale ei, însă mi se pare una dintre cele mai abjecte forme de manifestare ale naturii umana.Da,chiar acolo,aproape langa crimă,viol si alte nenorociri din astea.Pai de ce,ați zice?

Pai simplu,pentru ca efectele sale sunt absolut nimicitoare,chiar si pentru cei mai echilibrați si normali la cap dintre noi.E ca si cum ai fi lovit de tren,pe neașteptate,când tu te plimbi liniștit,pe jos,pe o stradă lăturalnică,cu niciun fel de vehicul motorizat prin preajmă.Cam așa se simte. Si e si mai sinistru,pentru ca nu ii poti riposta,nici sa il previi măcar. Pur si simplu te trezești lovit de 🚆 si pana ce sa iti dai seama ce s-a întâmplat e deja prea târziu sa mai faci ceva.

Daca nu vi s-a întâmplat și vouă,va rog, niciodată sa nu recurgeți la așa ceva.Daca vi s-a întâmplat...știți foarte bine la ce ma refer,atat eu cat si Simon Sinek.

Merci Psiholog Corina Tengher  pentru share.

Oricum,voi reveni asupra subiectului.

To be continued...

https://fb.watch/7ZPpJjx8XJ/

Despărțirea

Am spus ca voi reveni asupra subiectului despărțirilor.

Mi-e încă proaspătă in memorie propria relație încheiată,dar nu intratat încât sa nu o pot analiza "la rece". Rational vorbind, ușor de analizat.

Nu am sa intru in foarte multe detalii, cu riscul de a va parea rigid si opac, insa am ramas cu ceva, după această relație; o lecție (a câtă oare?), un sentiment de gol ,de vid. Nu emotional vorbind,inechivoc si traumatic, ci mai degraba dezumanizant. Acel sentiment ca, indiferent ce as fi făcut, era inutil. Știți despre ce vorbesc, nu?

Sentimentul ala de neputință, un soi de apatie cruntă amestecată cu nihilism despotic pe care il întâlnești la oamenii pe care încerci sa ii ajuți, sa îi iubești, sa le dai, dar cu care sfârșești prin a le fi prilej de batjocura. Un non-sens ca la carte, cum s-ar zice.

Cel care i-a pus punct relației am fost tot eu. Da, știu, Iuda. Ipocritule, se aud voci, in fundal. Insa i-am pus punct, pentru ca ea nu era in stare, pentru ca stătea prost cu asumarea unor astfel de momente, deși ea era cea care și-a dorit sa se încheie. Doar ca, machiavelic, m-a lăsat pe mine sa "ma prind" ca ar trebui sa iau decizia, pentru amândoi. Știți cand m-am prins ca se detașase? Ca deja "vedea prin mine"? Ca depusese armele si când deja, ii (re)devenisem un străin? Când a început sa mă mintă, desi nu o făcuse vreodată pana atunci.

Sa va explic. Aveam instalate pe SMART TV aplicații de streaming. Contul ei pentru Netflix, ale mele pentru HBO GO si Amazon Prime. La un moment dat , pe nepusa masa, cele de hbo si prime erau deconectate, in mod"magic". Ea nu imi spusese nimic, iar o eroare,o problema tehnica sau de alta natura, cu TV-ul era exclusa din discuție,deci le deconectase ea, lăsându-mă (din nou,vedeți?) să mă prind singur. 

Banal si stupid,știu, dar tocmai aici e si cheia întregii discuții. Sunt astfel de lucruri care iti dau de înțeles ca o relație se încheie. Astfel de momente sunt totodată "necesare" (mai ales cand nu ai nimic altceva,concret,de care sa te legi)ca sa conduci o relație spre despărțire. Cinic si dezumanizant. Însă cât se poate de real. 

Și atunci, vă întreb: Nu cumva noi nu mai știm cum să ne despărțim? Sau dimpotrivă, am ajuns să fim atât de "eficienți" la a face asta, mai ales după o anumita vârstă si acumulând experiență, ne vine atât de usor sa o facem, încât e echivalent cu a merge la piața sau a ne plăti o factură? Atât de uzual, încât dormim, liniștiți noaptea, convingându-ne conștiința că noi, de fapt, chiar am făcut un lucru bun?

Cât despre tine, 🥂 si la mai mare.Piesa ta preferata acum a devenit si a mea.

#despartire 

#relatii

#dezumanizare

https://youtu.be/4zAThXFOy2c

Pandemie de sfârșit

Povești de inceput de an,subiectul momentului...si totuși cum zice si distinsul autor mai jos,nimic nou.

Eu as zice nimic limitat la Serbia,tenis sau pandemie,de altfel.E inca prea devreme pentru o analiză riguroasă si un studiu amănunțit,dar semnele sunt clare ca e deja un fenomen in societatea noastră,de peste tot,acesta al abandonului complet al rațiunii si inlocuirea ei cu teorii ale conspirației, emoțional si superstiții...sau orice altceva.

O involuție a gândirii umane pe trend,cum s-ar spune, daca s-ar găsi vreun filosof abil sa o descrie si relateze pe Instagram.Sa nu-ti vina sa te retragi in cochilia ta(apropos de alte bloguri scrise pe aceasta temă) si să închizi ușa lumii după tine?

Nimic din sofismele Greciei Antice nu ne poate salva, nici iluminismul secolului al XVII-lea, când minți încețoșate de cai verzi pe pereți si oameni reduși la stadiul lor primitiv,animalic decid că se poate și altfel, ca neaoșul nostru"merge si-asa" devine regula,pentru ca ei știu că viața e pe clipe,nu pe epoci.

Privind strict din perspectivă istorică, ai zice ca astfel de "trenduri"apar la fel de repede cum dispar, însă eu vad mai degrabă o profundă dictatură a imbecilității (termen care nu-mi aparține,dar tare drag mie)care s-a instalat,practic,de cand ma stiu,m-am născut in ea si nu pare sa dispară nicăieri deocamdată. Asa ca,mai "aprind un cui si te las sa te gândești",intocmai ca versul din piesa celor de la Paraziții.Fiti blânzi.Stay safe out there!

https://www.facebook.com/1293117767/posts/10228133858433707/?sfnsn=mo

Despre bucurie

E vorba despre bucurie aici.Bucuria de-a trăi. Și despre a căuta dragoste, a o face și a o întreține, în pofida oricărei adversități. Cel puțin eu așa o vad.

Desigur, lumea si contextul in care trăia Brâncuși e foarte diferit de al nostru, actual. La inceput de secol 20 lucrurile începeau sa fie cam cum le vedem acum, insa inca mai aveai reminiscențe ale Lumii Vechi, pe care el parcă o cheamă, nostalgic, înapoi, o deplânge și o admiră.Lumea boema si romantica, a visătorilor cu ochii deschiși.

Ceea ce pare greu de atins, in ziua de azi,a "oamenilor frumoși", palidă caricatură a acelor vremuri.

Vă îndemn totuși si eu, sa încercați măcar sa respirați un aer mai molcom, sa fiți mai agreabili, sa va bucurați de ce aveți.

“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri. 

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. 

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. 

Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.” 

Constantin Brâncuși - octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu. Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946. 

#Brancusiweek

For the soul

Something for the spirit, the mind and heart. Deeply emotional whenever I remember it, I hope you too find comfort in it, whenever life gets unbearable.

Invictus by William Henley read by Morgan Freeman

https://youtu.be/SAa6qdBN7Z0

Despre credință... unora

Am reveeenit!

Ireverențioasă treabă, se știe că îmi place să spun lucrurilor pe nume, așadar:

Am observat, în ultimii câțiva ani, o tendință acerbă în societatea noastră dar și pe plan internațional spre derapaje în exacerbare a viziunilor politice și sociale. 

Ori suntem de extremă dreaptă, ori de extremă stângă. 

Și e îngrijorătoare. Nu am sa divaghez și eu, mă știți că sunt apolitic, însă văd că problema s-a extins dincolo de sfera politicului, în societate. E o stare de fapt, alterează percepții și schimbă, radical de cele mai multe ori, vieți. Adică le curmă. Și vă las cu maestrul Patapievici să vă explice el ce și cum, nu mai intru eu în detalii. Mai jos.

Ce am vrut eu să punctez e amplitudinea fenomenului, cât de extins e în societate și cât de profund ne schimbă, pe toți, nu doar pe susținătorii acestor idei și teorii.

O vezi în școli și Universități, cu shaming, bullying și opulența ostentativă a elevilor și studenților. Mișcarea cancel culture și opusurile ei, cele de supremație albă. O vezi la piață, cu Țața Aglaia care e perfect la curent cu ce regurgitează zilnic "presa" de specialitate, de la noi și de aiurea și care îți regurgitează și ea, mai departe și te judecă și pe tine în funcție de ce aude de acolo. O vezi printre prietenii tăi, care oricât de etanși s-ar ascunde ei în bula lor de social media, tot îți scapă vreo bezea de profil, fără să își dea nici măcar seama de ce zic sau fac, dovedind că bula a fost penetrată.

Și atunci spui, stop-joc, ce se întâmplă aici? Și realizezi că deși înțelegi mecanismele unei propagande, cum funcționează ea( și funcționează foarte bine, credeți-mă!), ori că poate chiar oamenii ăia, la care o vezi, înțeleg toate aceste lucruri și ei...e prea târziu să se mai facă ceva pentru a opri dezastrul, cufundarea societății și a minții colective umane într-un nou Ev Mediu. Flagelul e răspândit prea mult, s-au contagiat sau au fost expuși prea mulți oameni. 

Și când cumulezi asta cu alți factori de risc, ca de exemplu pandemia(încă neîncheiată,mai ales la noi), subțierea profundă a spiritului uman de început de sec.XXI, înecarea valorilor morale, eticii și principiilor de bază ale umanității într-o profundă superficialitate, realizezi inevitabilul... și aici vă las pe voi să vă trageți propriile concluzii.

https://www.facebook.com/68273135844/posts/10159650156075845/

Wise words

Facebook-ul ma întreabă - What's on your mind? Well, this:

"Let go the people who are not prepared to love you. This is the hardest thing you will have to do in your life and it will also be the most important thing. Stop having hard conversations with people who don’t want change.

Stop showing up for people who have no interest in your presence. I know your instinct is to do everything to earn the appreciation of those around you, but it’s a boost that steals your time, energy, mental and physical health.

When you begin to fight for a life with joy, interest and commitment, not everyone will be ready to follow you in this place. This doesn’t mean you need to change what you are, it means you should let go of the people who aren’t ready to accompany you.

If you are excluded, insulted, forgotten or ignored by the people you give your time to, you don’t do yourself a favor by continuing to offer your energy and your life. The truth is that you are not for everyone and not everyone is for you.

That’s what makes it so special when you meet people who reciprocate love. You will know how precious you are.

The more time you spend trying to make yourself loved by someone who is unable to, the more time you waste depriving yourself of the possibility of this connection to someone else.

There are billions of people on this planet and many of them will meet with you at your level of interest and commitment.

The more you stay involved with people who use you as a pillow, a background option or a therapist for emotional healing, the longer you stay away from the community you want.

Maybe if you stop showing up, you won’t be wanted. Maybe if you stop trying, the relationship will end. Maybe if you stop texting your phone will stay dark for weeks. That doesn’t mean you ruined the relationship, it means the only thing holding it back was the energy that only you gave to keep it. This is not love, it’s attachment. It’s wanting to give a chance to those who don’t deserve it. You deserve so much, there are people who should not be in your life.

The most valuable thing you have in your life is your time and energy, and both are limited. When you give your time and energy, it will define your existence.

When you realize this, you begin to understand why you are so anxious when you spend time with people, in activities, places or situations that don’t suit you and shouldn’t be around you, your energy is stolen.

You will begin to realize that the most important thing you can do for yourself and for everyone around you is to protect your energy more fiercely than anything else. Make your life a safe haven, in which only ′′compatible′′ people are allowed.

You are not responsible for saving anyone. You are not responsible for convincing them to improve. It’s not your work to exist for people and give your life to them! If you feel bad, if you feel compelled, you will be the root of all your problems, fearing that they will not return the favours you have granted. It’s your only obligation to realize that you are the love of your destiny and accept the love you deserve.

Decide that you deserve true friendship, commitment, true and complete love with healthy and prosperous people. Then wait and see how much everything begins to change. Don’t waste time with people who are not worth it. Change will give you the love, the esteem, happiness and the protection you deserve."

Brianna Wiest, 2018 (often mistakenly attributed to Anthony Hopkins)

https://thisbugslife.com/2021/07/10/wise-words-from-brianna-wiest/?fbclid=IwAR0jGrofoGbnWHdhaAnzDLwkVUq32c_0ZTMpk51vDZVzkrq8-aFckTms2SI

1Mai în Capitală

Nu am mai postat de mult pe aici, știu. Tocmai de aia sper să vă placă povestea mea. Reală!

1 Mai, Capitala goală. Eu acasă, fără planuri anul ăsta.

Am decis să fac o plimbare prin cartier și văd, într-un colț de stradă o șandrama nouă. Mâncare filipineză,cool! Genială. Chiar recomand, însă despre ei eventual cu altă ocazie. 

Cât îmi așteptam mâncărica, am zis să ies, mai ales că localul avea 2 pe 2 mp,abia dacă aveai loc să intri acolo.

Dintro dată prin fața mea trec doi moșneguți. Păreau cuplu, soț și soție. Îmbrăcați bine, joviali, păreau puși pe treabă, ca și cum aveau un scop.

El cu pălărie, ochelari de vedere pe ochi, cămașă și jeansi cu bretele atașate. Ea într-o rochie vaporoasă, de vară, amândoi oarecum trași de spate și gârboviți, pe la vreo 80 de ani dar cu un aer superior, i-aș zice cumva detașat. 

Fiind sărbătoare, iar Bucureștiul fiind gol, mi-am zis că trebuie să fie ceva turiști străini, veniți într-o mini-vacanță, să admire plaiurile mioritice, ieșiți și ei la o plimbare, într-o zi frumoasă, călduroasă, de primăvară, numai bună pentru așa ceva. Și îmi văd în continuare de scroll-at prin telefon, cât îmi așteptam mâncarea.

Ei merg mai departe în drumul lor și nu mai bag în seamă imaginea. Ce mă frapase, totuși, era că el ținea în mâna dreaptă un trabuc aprins, fumegând, al cărui miros mă lovise(paradoxal, eu fiind fumător), drept în nări, când trecuseră pe lângă mine. După ceva timp îmi vine comanda și mă îndrept și eu, agale dar înfometat, spre casă.

Dau să traversez strada, iar pe trecerea de pietoni, din sensul opus văd o mamă cu o fetiță, probabil fiică-sa, chicotind nevoie mare, veselie "groaznică"și o aud dintr-o dată pe aia mică zicând ceva neinteligibil, din care prind doar atât : "Pârț!". Și iar râd împreună în gura mare, pe trecerea de pietoni.

Îmi zic, hmm, ce lume ciudată, dar îmi văd în continuare de drum.

Pe trotoarul adiacent trecerii de pietoni și de pe care tocmai ieșise familia veselă mai sus menționată, undeva în depărtare, la vreo 40 de m îmi regăsesc moșneguții de mai devreme, turiștii străini din fața restaurantului cu mâncare filipineză. Se îndreptau spre oraș, mergând agale, aproape oprindu-se și îi aud chicotind și pe ei. Total neperturbat de acest concurs bizar de împrejurări, îmi văd de drumul meu spre casă, admirând peisajul și căldura soarelui prin ochelarii fumurii, dar grăbind ușor pasul, de foame ce mi-era.

Recuperând din distanță, încep să mă apropii din ce în ce mai tare de cuplul octagenar, suficient cât să fiu în imediata lor apropiere, auzindu-i ce vorbesc, dar fără să disting mare lucru. Ceva totuși îmi captează atenția la ei, poate felul in care se purtau unul cu celălalt, intim, drăgăstos, poate propria nostalgie a unui "pipe-dream" mereu închipuit și niciodată înfăptuit, de a fi cu cineva și a prinde bătrânețile împreună așa ca ei.

Dar moșneagul are grijă sa mă trezească abrupt, brutal și complet pe neașteptate din reverie, fără să fi observat că mă apropiasem suficient de mult de ei încât să îi și depășesc, la un moment dat pe trotuar. Cum?

Aud dintr-o odată "pââârț!" de zici că voia să rupă jeanșii cu totul, de să-i sară și bretelele alea atașate lor!

Pentru o clipă, șocat, dar continuându-mi mersul, mi-am zis că nu-i adevărat. Nu, n-are cum! Cuplul ăsta de moșnegi simpatici, străini, să fi făcut așa ceva, în miezul zilei, în public?! Imposibil. Și îl văd că întoarce capul spre mine, mă vede că eram la câțiva metri în spatele lor, realizează că fusesem martor la toată scena și întoarce privirea spre soție, se uită și ea la mine, iar dintr-o dată izbucnesc într-un râs rușinat, dar cu poftă amândoi. Și își continuă drumul spre oraș.

Știți replicile alea celebre din filme care încep cu: "It was in that exact moment that,...."? Ei, fix așa am pățit și eu. 

Abia în acel moment mi-am dat seama, într-o fracțiune de secundă, că omuleții mei făcuseră, fix la fel, cu câteva minute inainte și cu familia întâlnită pe trecerea de pietoni, de aceea fetița chicotea și o auzisem zicându-i doar "Pârț!"mamei sale, mai devreme și că de fapt, indiferent de ce îl deranja intestinal sau nu pe moșneagul cu trabuc, cuplul în vârstă se distra de minune pe seama trecătorilor pe lângă care trecuseră, subsemnatul inclusiv, poluâdu-i sonor(cel puțin) și făcându-i să se întrebe dacă nu cumva au halucinații, într-o zi frumoasă, de primăvară, la o plimbare banală, prin cartier.

Deja, în punctul ăsta toata scena era.."out in the open", eu mă simțeam penibil(tot eu!) și voiam să ajung cât mai repede acasă și să uit toată tărășenia, după ce aș fi așteptat să îmi treacă sila și greața, suficient cât să pot să fac ce plănuisem, să pot mânca prânzul. 

Mă apropiasem de ei, îi depășesc, le simt privirile lovindu-mă ca un baros în ceafă, se dau la o parte ca să îmi faca loc și îi aud vorbind în șoaptă și chicotind cu poftă în urma mea.

Mai fac puțini pași, ajunsesem deja pe strada mea și reflectez mai atent la ce tocmai se întâmplase, încercând să dau totuși un sens, întregii scene penibile. Îmi surprind chipul zâmbind, în reflecția unui geam de mașină și mă întreb de ce. Ce mă face să găsesc amuzant, în toate astea? Moșnegii ăștia, îmi zic, tocmai mi-au dat o lecție. De viață, de iubire. Să vă explic de ce.

Lăsând la o parte tenta tabu a momentului în sine, latura negativă a unui comportament care încalcă și bunele maniere și tot, care fără doar și poate e acolo și nu e de recomandat, am încercat să privesc imaginea de ansamblu. Să rețin privirea din ochii lor, când se uitau unul la celălalt, prin prisma principalilor actori, candoarea pe care am văzut-o acolo, dorința de a împărtăși, crea acel moment cu partenerul tău, de o viață, împreună cu care ai trecut probabil prin momente inimaginabile, cele mai penibile, nenorocite situații și totuși viața v-a cruțat. Erau aici, într-o zi superbă de primăvară, într-un oraș nou pentru ei și se bucurau de tot!

Pentru ei, era într-adevăr, sărbătoare. Își sărbătoreau viețile, iubirea, parteneriatul. Da, putem chestiona metoda, sigur, dar ideea rămâne! 

Ce înseamnă iubirea? Aș pleda la infinit, cu astfel de povești, că asta și nimic altceva. Nu croaziere pe ocean, nu Lamborghini la poartă, nici sex sălbatic cu vedete porno. Nu, oamenii ăștia s-au prins. Ei știau ceva ce mie și altora ca mine ne scapă. Și au făcut tot posibilul, întreaga viață să nu piardă acel"ceva". De aia au fost în stare să îmi ofere această lecție, mie, azi. Altfel nu ar fi fost posibil și nu se mai întâmpla.

Fiți buni unul cu altul și iubiți-vă mult.

Vă pupă tata.